leul pierdut - gradina zoologica

În căutarea leului pierdut

Să tot fie 3 ani de când am jurat să nu mai calc în viața mea prin gradina Zoologică Băneasa. Ghici ce, de 1 Mai muncitoresc, voturile copilărimii din familie au câștigat zdrobitor referendumul  “Unde micuim?” De micuit, n-am micuit nici-un mic, am luat 3 pachete de biscuiți , apă și alune, hotărâți să le-arătăm noi  ce înseamnă o zi liberă în scop educațional.

Au fost două părți bune în excursia asta: am ajuns repede și ne-am întors la fel. În rest, gradina zoologică poa’ să rămână  liniștită în istorie ca locul unde te zgâiești ca prostul la niște cuști goale, murdare, semnalate cu descrieri științifice savante și care percepe taxa de 1300 lei (aproximativ) pentru filmări profesionale. Inclusiv  videoclip. De ce ar vrea cineva să-și puie creația muzicală pe niște imagini cu zăbrele și garduri, istoria nu ne spune, dar noi avem răbdare, așteptăm.

Senzația grădinii zoologice nu e leul, cimpanzeul, tigrul sau macacul, ci niște cărucioare din lemn (cam ca alea cu care căra mamaie butelii) – o specie foarte rară, pe cale de dispariție, pe care se bat părintii disperați că altă distracție în zona aia nu e.

Absolut toate animalele erau într-o depresie cruntă, ascunse adânc  în  cotloane de nevizionat. Nu puteai zări nici măcar ursul, ceea ce recunosc, e o abilitate absolut remarcabilă pentru un animal despre care știm că are niște dimensiuni greu de ignorat. Perechea de lei, pe care o țin minte de acum 3 ani, când leoaica răgea la soț, iar ăla dormea pe o caroserie de trabant ca după o comă alcoolică, a evoluat frumos în relația maritală:  la 11 dimineața, dormeau amândoi, duși.  Rupți, mă, de somn, la fel, ca tigrul, jaguarul, pantera, lupul, erbivore, pasări și macaci. O pereche de maimuțe s-a îndurat de vizitatori, le-a arătat coada și ce adăpostește ea, apoi au plecat în cușcă.

Pe la prânz, lumea venea ca la defilare, noroc cu zebrele și două capre,  că și-au scos capul din buruieni de-au apucat și aia micii sa vază în ce consta zoologica asta.

Inutil să adaug că, pe toate gardurile, administrația grădinii pusese rugăminți fierbinți să nu hrănim animalele. Da’ repetate, nu așa, îmi și imaginez că animalele alea pe care ar fi trebuit să le vedem au intrat în panică de la munții mâncare adusă de vizitatori și au adresat o petiție comună: “nu mai vrem mâncare sau plecăm”. Cre’ ca așa se explică de ce, în afară de patrupedele menționate mai sus și de maimuțe, nu am văzut absolut nimic. Da’ nimic. Ah, era sa uit, am avut șoc vizual când am identificat doi dromaderi  jerpeliți, stăteau la umbră, vericule, ca orice animal polar.

Ce vreau să  zic cu jelea asta? Că într-o lume normală, cineva – management, Sfântul Duh, Sfânta Gândire – ar fi avut intuiția să lase, măcar câteva ore între masa animalelor și programul de vizitare. Știu, sună cinic, dar nu e. În acest fel, toate vedetele locului, pentru care copii și neamuri ne-am urnit de acasă, ar fi fost într-adevăr, admirate și manifestându-se aproximativ natural – ca niște fiare care caută hrana.

De ce mama calului (scuze, doamna iapă) în alte grădini zoologice din lume, copiii pot privi cum hrănesc îngrijitorii animalele, nu mai la noi nu? Din prostie, nu-mi fac iluzii. Din fix același motiv pentru care un set nou de turnicheți sclipea în soare, la intrare, sigilat, în timp ce domnu’ de la pază rupea belete, ca pe vremuri, la aceeași poartă pe care vizitatorii părăseau incinta. Spre finalul festivalului de cușcă goală, excursia educativă a fost rezumată de o familie care a concluzionat decisiv : “măcar ne-am ales cu mersul la mec”.

Io m-am ales cu obsesia bancului ăla cu blondele pe stadion. Nu știu bancul, dar finalul pare fix desenat pentru mine: „cât fac 2 ori 2?” Răspuns: 4. Întreg stadionul: “mai dați-i o șansă, mai dați-i o șansă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *