Anatomia lui Grey

15 lumi ale lui Grey

Se face această postare pentru toți dependenții de plâns cu sughițuri, happy-end-uri și drame memorabile. Pentru toți cei care fac parte din secta lui Grey. Anatomia lui Grey. S-a încheiat cel mai absolut perfect (știu, e fără grad comparație – încerc o licență poetică) comercial sezon al serialului difuzat de postul ABC. Termenul de comercial pentru acest serial e similar cu special, căci aceasta dramă de televiziune s-a remarcat, timp de 14 sezoane, ca având printre cele mai sumbre, ciudate, dramatice scenarii – atât de dramatice încât Ellen Degeneres a simțit, la un moment dat, nevoia să le sugereze că nu se mai poate așa:

Sezonul 14 a fost ca un balsam pentru mult încercații fani ai serialului.

Niciun personaj cheie n-a mai murit, situațiile problematice nu s-au mai întins pe mai mult de 2-3 episoade, absolut toate conflictele și dilemele au fost rezolvate cu happy end (refacerea cuplului Nathan–Megan, rezolvarea tensiunilor dintre Owen si Amelia, Bailey și Warren, Richard si Catherine, April si Jakson etc). Ieșirile din scenă ale personajelor au fost line și elegante – April se retrage în munca folosul comunității, Arizona hotărăște să se mute aproape de dragul Sophiei, Warren primește binecuvântarea să-și continue munca de pompier – cum spuneam –  nu mai moare nimeni, niciun dezastru nu se mai năpustește peste ei.
Ultimul episod se încheie cu două nunți – una mult așteptată dintre Alex și Jo – cealaltă – absolut surprinzătoare, dintre April și Matthew, ilustrate subtil, pentru cunoscători, cu uluitoarea intrepretare a Sarei Ramirez – odinioara dr. Calliope Torres – a unui cover la „The Story”:

sugerând ca până și iremediabilul poate fi remediat, recompensând prin asta pe cei mai fideli privitori (eu m-am simțit premiată, recunosc).
Aplauzele cu care se termină sezonul sunt meritate din plin. Întoarcerea Kristhei Vernhoff, scenarista cu care a pornit serialul în 2005, a fost întoarcerea la clasic. La abordări clare, pe gustul publicului, cu rezolvări limpezi și emoționante. Lumea reală, plină de controverse, poziții și politici dubioase este reflectată în Anatomia lui Grey în termeni de moralitate, justiție, bun simț, toleranță și diversitate. Shonda Rhimes si Kristha Vernhoff  (producatoarea și scenarista)  puncteaza foarte clar nemulțumirile și îngrijorări comune nu doar ale unei națiuni, ci a comunității plantare a noastre, a tuturor: unei paciente i se verifică  starea post operatorie cu întrebarea: „cine e președintele Americii?”, iar  răspunsul său: „mi-aș fi dorit să nu știu”  e o trimitere clară la alegerea absolut stranie a lui Donald Trump. Fenomenul #metoo atinge și lumea medicală, iar spitalul Grey Sloan Memorial e zguduit din temelii și aproape de colaps din cauza unui scandal similar celui de la Hollywood, exact când Meredith Grey se obișnuise cu statutul de câștigător al Oscarului în medicină – premiul Harper-Avery. Apropo de asta, să ridice mâna cine n-a chiuit de bucurie la aflarea acestei vești, în episodul 300 – o capodoperă în sine, un tribut adus tuturor celor care fac sau au făcut parte dintr-un show despre care nimeni nu credea la început ca va prinde mai mult de două sezoane…

Medicina ca drog

Șarlatania medicală nu ocolește nici comunitățile evoluate – în două episoade din acest sezon e dezbătută sub forma odioasă a prescrierii de citostatice unor paciente perfect sănătoase sau de opiacee unei tinere, excesul de zel al poliției ucide un copil afro-american, derapajele Serviciului de Imigrări alungă medici din spital, iar corectitudinea politică dusă la extrem o forțează pe șefa Miranda Bailey să re-angajeze un medic, concediat pentru că ar fi putut periclita viața pacienților, doar pentru a nu pune spitalul sub acuzația de discriminare. Hijabul unui medic de religie islamică stopează o hemoragie gravă, iar un rabin dă lecții de credință citând din Noul Testament.
Criza religioasă prin care trece April Kepner este una din cele mai originale abordări scenaristice. Este criza multora dintre noi, e criza celui care uită că nu ți se dă niciodată mai mult decât poți duce, o criză care scoate la iveală tot răul adunat, în timp, chiar și de cea mai credincioasă persoană. Explicația acestei crize, dată de un alt medic, rătăcit și el, la un moment dat, este uluitor de simplă și edificatoare: „N-a fost ca și când Dumnezeu și-a întors fața de la mine sau eu de la El. Pur și simplu, am avut o ceartă. Atât.”
Blânda April Kepner se transformă, în urma unor incidente tragice, într-un slujitor al răului. Un rău manifestat plenar, care-i poate pune în pericol cariera, reputația și chiar calitatea de mamă, dar care stabilește bazele unei întoarceri în credință mai asumate, mai temeinice și mai contagioase – devreme ce necredinciosul Jackson Avery se rogă lângă April, aflată în comă – admițând existența unui Dumnezeu care ține în mâinile Sale viața celei care i-a dăruit un copil.

Înviați-l pe Derek!

Fiecare personaj din serial reflectă, de fapt, o parte din fiecare din noi. Din mine, cel puțin. După furia mută pe care am simțit-o multă vreme în urma morții lui Derek Shepperd, în finalul sezonului 11, m-am aruncat asupra celorlalte episoade dintr-o pornire masochistă și cu convingerea că nu va dura mult și voi abandona acest serial. M-am înșelat. Nu mă dau în vânt după modul în care Shonda Rhimes a ales să gestioneze conflictele sale cu actorii – în marea lor majoritate, cei care au avut dispute cu producătorul au părăsit serialul într-o manieră dură, personajele lor decedând. Revoluția declanșată on line după moartea lui Derek a avut proporții epice, ajungându-se până la petiții cu milioane de semnături cu cererea : Înviați-l pe Derek!
Și totuși, geniul creator al Shondei a câștigat. După un sezon 12 mai slab ca audiențe, următoarele 2 au avut răbufniri cu cifre colosale, demonstrând că raționamentul ei de a-l păstra pe Derek mort a fost corect, iar explicația care face ca scenariul să rămână în continuare realistic și viabil vine chiar de la văduva lui, Meredith Grey:Am avut o singură mare și frumoasă poveste de dragoste. Și ea s-a numit Derek. Nimic altceva nu mai contează”. Orice alt mod de a-l scoate pe Patrick Dempsey din serial ar fi anulat tot ce s-a întâmplat în cuplul Mer-Der.

Am o adicție severă la tot ce ține de medicină și manifest, deopotrivă, adorație sau ură pentru medici sau lucrători în sănătate. Pentru mine, „Anatomia lui Grey” este idealul de comunitate, o copie 1 la 1 a lumii reale, dar mult îmbunătățită. Este modul meu de a mă vindeca de toată urâciunea, mizeria, sărăcia și cinismul pe care le-am cunoscut prea bine în spitalele românești. „Anatomia lui Grey” beneficiază de consultanța și îndrumarea unor producători care au doctorat în medicină, intervențiile chirurgicale sunt reconstituite pentru a fi cât mai aproape de realitate, toate procedurile și dispozitivele folosite sunt inspirate din protocoalele medicale aprobate de autoritățile americane în domeniul sănătății. Aș rula episoade din Anatomia lui Grey în holurile facultăților de medicină, în sălile de așteptare din spitale, în orice loc în care, măcar la nivel de intenție, s-ar putea îmbunătăți comunicarea cu pacienții. Bani să arate spitalele noastre ca-n filme nu avem, dar buna intenție de a-i trata decent și a le respecta drepturile nu costă nimic.

Million dollars surgeon

Pentru cei care studiaza cum devine o producție tv fenomen de masă, „Anatomia lui Grey” ar constitui un excelent obiect de studiu. Generații de telespectatori au fost inspirați nu doar în modul clasic de „am devenit medic sau asistentă datorita acestui serial”, ci au făcut din pacient o persoană atentă, care siliște medicii – de obicei expeditivi – în investiga mai amănunțit simptome aparent inofensive. Numărul femeilor chirurg a crescut cu o viteză incredibilă din 2005 – anul lansării serialului, iar numărul personajelor de seriale cu variate orientări sexuale, religioase sau de culoare a crescut de când „Anatomia lui Grey” a avut curajul sa arunce pe ecran chirugi lesbiene, pacienți gay, rolul însemnate pentru afro-americani, asiatici sau musulmani.
Pe parcursul a 13 ani, oameni care priveau de acasă serialul au ajuns sa joace în el, Ellen Pompeo alias Meredith Grey a ajuns cea mai bine plătită actriță de serial, cu un venit anual de 20 de milioane de dolari, iar show-ul a devenit cea mai longevivă producție din instoria postului ABC și a televiziunii pe cablu. Serialul a schimbat fundamental modul de a face casting, de a lectura scenarii, de a distribui personaje. Ceea ce au încercat producătorii de-alungul timpului a fost o abordare… corectă a politically corectness –ului, dar nici-unul dintre cei care au pornit la drum nu se aștepta ca un serial, gândit inițial pentru o nișă de public, să depășească 300 de episoade. 

La jumatatea lunii aprilie, ABC a anunțat că va exista și cel de-al 15 lea sezon al serialului. Pentru mine, după sezonul 14, Anatomia lui Grey se putea încheia aici. Echilibrul restabilit atât de inventiv în ultimele episoade mi se părea un final perfect pentru o producție care vinde dramă pură și fascinație, în același timp. Mă mint singură crezând că voi rezista tentației de a trage cu ochiul la celelalte sezoane. De fapt, singurul lucru care mă sperie este că, după această pauză de cataclisme luată de scenariști, următorul sezon va fi din nou, de un tragism dus la extrem. Și, cum pentru mine, „Anatomia lui Grey” este panaceul pentru tragediile și urâțenia din lumea reală, mă tem că scenariștilor, oricât ar fi de geniali (și sunt!) le va fi din ce în ce mai greu să echilibreze situația.

sursa foto: teepublic.com

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *